De ce trebuie sa iubesti batranii?

Aşa suna vechiul proverb românesc, pe care, din păcate, îl auzim tot mai rar astăzi. Dar şi mai rar este aplicat…

Majoritatea oamenilor nu îşi dau seama cât de mult au nevoie de bătrâni. Dacă ei nu ar exista, ce s-ar întâmpla? Unde am mai merge atunci când dorim un sfat? Cine ne-ar mai încuraja în clipele grele? Fireşte că foarte puţini îşi pun aceste întrebări…

Ei văd doar firele albe de păr. Cineva ar trebui să-i înveţe să nu vadă acest lucru. Dar cine ar putea face asta în lumea in care trăim? O lume a agitaţiei, a evoluţiilor continue, a oamenilor plini de griji…

Poate că totuşi există acele personae. Noi, copiii, putem face asta! Cât de mult ne iubim noi bunicii! Cineva îmi spunea că acest cuvânt, ,,bunic”, nu a fost ales aleatoriu. El vine de la cuvântul ,,bun”; astfel, până şi atunci când rostim cuvântul ,,bunic”, mintea ne zboară la bunătate, altruism, dăruire, răbdare.

Trebuie să arătăm asta şi oamenilor care îi nesocotesc. Bătrânii ar trebui să aibă oportuniţăţi şi şanse egale cu ceilalţi! Să le arătăm oamenilor că nu trebuie să privească firele albe! Trebuie să vadă în ele, în semnificaţia lor. Iar fiecare din aceste fire reprezintă o întâmplare, o întâmplare plăcută sau neplăcută, grea sau usoară, întâmplare pe care ei, bătrânii, ne-o arată prin intermediul acelui fir de păr. Să ne trezim şi să apreciem asta! Acel fir de păr reprezintă o şansă extraordinară, o lecţie de viaţa, de care, cu siguranţă, vom avea nevoie mai devreme sau mai târziu. Să le vorbim, să-i tratăm egal, să le ascultăm sfaturile!

Şi, totuşi, ar fi de ajuns? Eu nu cred. În urmă cu câteva zile am participat la o scenă care m-a şocat. Treceam pe lângă casa de bătrâni şi am auzit o parte din din discuţia unui domn de pe stradă şi unui domn care stătea la geamul clădirii. Cel de pe stradă se interesa despre cum era acolo şi cât de mult costa.

M-am întristat. În mintea se clădeau imagini foarte urâte. Îmi era clar faptul că nu le era bine acolo unde locuiau. Sigur era la mijloc conflictul între generaţii. Îmi imaginam nişte tineri intoleranţi care îşi certau părinţii şi nu îi ajutau… Îmi imaginam nişte bătrânei singuri care stăteau toată ziua în compania unei pisicuţe, nefiind vizitaţi de copiii lor.. Îmi imaginam răutate, nesiguranţă, intoleranţă…

Sigur ei simt asta. Nimeni nu ar pleca de undeva de unde este iubit, respectat şi înţeles. Chiar cereau atât de mult? Nu cred. Ce putea un om de şaizeci sau şaptezeci de ani să ceară? Doar linişte şi înţelegere. Brusc îmi apare in minte modelul visului unui astfel de om: o grădiniţă cu flori plăcut mirositoare, un balansoar, o carte bună şi câţiva nepoţei zburdalnici care să alerge după veşnic tânărul bunic şi să-şi plimbe degeţelele prin buclele de argint ale bunicii…

Nu… nu e deloc mult. Noi, tinerii, ne dorim mult mai multe… De ce bătrânii nu au oportunităţi egale cu ale noastre? Dar, mai ales, de ce îi trimitem la case pentru bătrâni? De ce nu ne putem întreba ce le-am făcut încât ei să-şi doreasca să meargă într-un astfel de loc?

Cred că am putea completa renumitul proverb, cu speranţa că, încetul cu încetul, el va atrage atenţia oamenilor: Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere; iar cine are, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi să-i păstreze!!!